17.2 C
Orăștie
vineri, 12 august 2022

Ziua Națională a Lecturii

Azi, de Ziua Națională a Lecturii, vă propunem un articol de călătorie altfel, respectiv un text vechi, publicat în anul 1932 în Revista Plaiuri Hunedorene, nr. 21-22.
„IMPRESII DINTR’O EXCURSIE
Era o seară plină de vrajă neînțeleasă, de farmecul tainic al firii, când cerul începea să se împânzească cu dungi de lumină, când după dealuri raze de argint cădeau împresurând pădurile bătrâne, făcând un joc frumos de umbră și lumină. Călătoream împreună cu alți doi colegi pe valea râului Beriu în sus, pentru a vizită mai întâi satul Grădiștea de munte și apoi cetatea cu acelaș nume »Grădiștea«.
Cetatea clădită în creerul munților, izolată cu totul de lume, pierdută cu totul în pădurile umbroase de fag. Așezată pe una din culmile munților Cugir o ramificație a munților Sebeș.
Munți masivi, ce se prelungesc spre miază-zi până la munții Parângul, hotarul Gorjului, iar spre miază-noapte cu cursul râului Mureș, aducător de atâtea amintiri.
Școala are împrejurimi frumoase.
Biserica, mică și veche, așezată la poalele unui deal.
Mai în sus pe vale, am dat de brigadă.
O casă așezată într’un parc vechiu, ce azi se distruge văzând cu ochii. Aci ni s’a povestit cum prin fața casei, printr’un parc, ar fi curs nu demult apa canalizată dintr’un afluent al râului Grădiștea. Această apă era adusă într’un eleșteu, unde era crescătorie de păstrăvi, cărora, după ce se desvoltau bine, li se da drumul în râul cel mare, pentru popularea râului.
Dar unde sunt toate acestea? Parcul cel frumos, aranjat cu o amabilitate destoinică, din care azi singuri brazii, în parte uscați, mai fac dovadă că aci a fost odată ceva. Din eleșteu ar fi ceva. Se poate vedea locul de creștere al peștilor, canalul, stăvilarele, etc. dar lipsește interesul de altă dată, lipsește munca destoinică a unor oameni cu voință.
După câteva ore de odihnă confortabilă, iată-ne plecați în zorii zilei de a doua pe greul drum, drumul cetății.
Parcurgeam pe o potecă îngustă cursul râului Grădiștea spre isvor.
Soarele își desvăluia razele sale cele luminoase, cari, aruncau printre creștele munților și rărișul fagilor căldura cea dogoritoare de Iunie.
Huietul apei, vâjâitul vântului și gândul nostru par’că ne imbărbătau.
Din ce în ce, satul rămânea departe în urma noastră, iar înainte ni se deschidea încetinel valea, având deoparte și de alta munții, ce se arătau ca niște ziduri mai întâi sub formă de dealuri, iar apoi impiestrițați tot mai mult cu piatră. Am avut de mers mult pe această vale în sus, până am ajuns într’o luncă, zisă »Lunca Grădiștei«. O pajiște de admirat, brăzdată de cursul râului sgomotos, ce-și frământă apele sale de pietrele greoaie doborâte altă dată de diferite torente depe munți. Aci am avut de admirat pepiniera de brădui a statului, asupra căreia ni-a fost atrasă atenția de cântecul de dor al unei tinere. După câteva minute, iată-ne ajunși la confluența a două pârâiașe, cari închideau în fața noastră tocmai muntele pe care trebuia să mergem. Am trecut puntea mai mult improvizată peste apa de cristal al pârâiașului și am început a sui urcușul greoi al muntelui spre cetate pe poteca făcută de alți vizitatori ai acestor locuri cunoscute altădată mai bine de strămoși noștri Dacii, cari aveau construită prin pietrele munților o șosea cu mai multe serpentine.
Conduși mai departe pe poteca ascunsă a munților, printre desimea fagilor seculari ce-și adumbresc steiurile printre cari își au înfipte rădăcinile, am ajuns la ora 11 a. m. la primul zid al cetății. Pe tot parcursul acesta, frumusețile de mai înainte s’au ascuns din fața noastră, luându-le loc priveliști triste. Cimitire întregi de arbori, căzuți fie din cauza vânturilor, fie din cauza bătrâneții, neexploatați, putreziți sub povara vremurilor, presărau pământul depunând chiar în fața noastră o rezistență de netrecut.
Iată-ne ajunși la primul zid al cetății, aproape de nerecunoscut, dacă n’am fi fost întâmpinați de niște pietre masive ce făceau dovadă că odată au format un zid de nepătruns. Zidul întâiu făcea înconjor de apărare cetății contra dușmanului, care ar fi cutezat să pătrundă până în aceste locuri ascunse.
Cetatea azi este acoperită cu păduri, a căror frunză a acoperit zidurile cetății cu deosebire în câteva locuri unde s’au făcut săpături de institutul arheologic Cluj, pentru a se vedea căci, cu adevărat aci, dăinuește o cetate a Dacilor, strămoșii noștri, singuri cari aveau obiceiul a se apăra prin astfel de întărituri.
Zidul al doilea și al treilea, ni se iveau în față ca niște trepte spre cari aveam continu de urcat. In interiorul cetății am putut vedea un lac, azi pierdut sub pătura de frunză căzută de atâtea secole. Se zice că acest lac ar fi servit ca rezervor de apă al cetății, iar azi servind pentru adăpatul cerbilor, căprioarelor, țapilor etc. și pentru nămolitul porcilor sălbatici.
S’a mai putut găsi în mijlocul cetății un cerc de pietre mari căptușite cu altele mai mici așezate sub forma următoare: 6 pietre inguste una lângă alta așezate vertical iar a șaptea mai lată la fel așezată. Acest loc se zice că ar fi servit de calendar. Pietrele mici arată zilele de lucru iar a șaptea ziua Sfântă (Duminica). Tot cercul e împărțit în patru părți, reprezentând anotimpurile. Intr’un loc aparte am mai putut vedea grâu carbonizat dovedind că acolo ar fi fost hambarele.
Lăsând pădurea în urma noastră, mergând printre diferite buruieni de munte, dintre care steregoaia își ridică capul, parcursărăm spre vârful unei poenițe, când deodată, la dreapta cale de o oră și ceva, abia se zărește vârful Godianul, înălțându-se semeț până în norii încărcați de aburul ce continu se ridică, din văile adânci ale munților. Fără drum, fără potecă, printre pădure și poiană înaintam sburdându-ne ca niște copilași, când deodată un fior ne-a cuprins inimile.
Un curent rece de aer ne săgetă corpul. Eram mai sus de 1550 m. Mâinile aproape ne înghețaseră, la față ne schimbasem, iar pentru a le readuce la normal făceam diferite exerciții spre a pune sângele în mișcare. Mergând tot înainte în direcția Godianu, deodată ne pierdurăm într’o pădure cu arbori seculari, dar nu mai erau fagi, ci brazi. Aerul se schimbase, altă temperatură, altă aromă. Depe frunzele brazilor se scurgeau stropi de ploaie ce căzuseră cu câteva minute inainte. Vântul fluera ca iarna printre crengile brazilor, iar noi cu hainele bine strânse pe corp traversam depe piatră pe piatră, cursul încetinel al unui pârâiaș, ce-și lua începutul dintre niște stânci, de sub rădăcinile resfiroase ale unui grup de brăzișori.
După câteva minute iată-ne deasupra pe coama, pe unde un drum mai mult sau mai puțin practicabil există. Ne orientarăm în ce parte vine Godianul și ne reluarăm direcția. Când ciasul arăta 4-40 noi ne aflam sub poalele vârfului înnotând printre pietrele ce erau presărate pe poiană întocmai ca stelele pe cer.
Una mai mare mai vizibilă alta mai mică, cari privite dela o depărtare oarecare ți se pare a fi o turmă de oi ce paște iarba fragedă a primăverii. După cinci minute ne aflam în punctul cel mai înalt, unde se află o piatră asemănătoare, cu pietrele Km. și pe care stă săpat »M. T.«.
De aci de sus, depe vârful Godianul, privind înapoi, ni se desfășura la picioarele noastre, întinse ca o panoramă priveliștea satelor: Beriu, Căstău, Orăștia iar mai spre răsărit Romos, Vaidei, apoi Cugir, Vinerea și Șibot, iar mult spre N. E. puteam distinge în bătaia soarelui zidurile orașului Alba-Iulia fosta capitală a Ardealului.
Jos departe spre N. se întinde o panglică șerpuind, Mureșul, ce curge atât de liniștit în timp de secetă.
Privind înspre M. Z. depe această înălțime de 1659 m. nu vedeam altceva numai munți cu culmile, ce fiecare la rândul său caută a-și ridica capul deasupra celorlalte. Astfel se poate vedea: Vf. Negru, acoperit în parte cu păduri de brad, cari îi dau adevărata înfățișare de negru. Acest vârf este despărțit de Vf. Godianul prin valea Godianului, vale adâncă și fioroasă prin stâncile ascuțite ce se înalță în sus ca niște suliți. Mai departe se poate vedea Vf. Bătrâna, Jigorul, Muncelul, etc. pierdute în zarea nesfârșită. Soarele începuse să coboare deabinele.
Ne așezarăm pe stâncile acestui vârf. Godianul să mai mâncăm ceva, din ce ne mai rămăsese. Aci la poală se află schela făcută de serviciul Geografic al armatei, din lemne de aceiaș esență, din care în cea mai mare parte a acestui vârf este acoperit și Daniile lor au găsit de Cuviință să le aducă dela sute de Km. Iar azi zace în mii de bucăți svârlită de vânturi, peste pietri jos putrejind sub povara vremii. Coborâm apoi muntele.”
CONST. I. BARBONTE
Revista Plaiuri Hunedorene, Anul III, Sept. – Oct. 1932, Nr. 21-22
Orăștie24.rohttps://www.orastie24.ro/
Noutate! Transparență! Adevăr! Știri și informații de ultimă oră din Orăștie, Beriu, Orăștioara de Sus, Romos, Geoagiu, Balșa, Rapolt, Simeria. Cele mai noi informații din zonă, din județul Hunedoara și din țară în timp real!

CELE MAI NOI

ULTIMELE ȘTIRI ORĂȘTIE

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site foloseşte cookies. Continuarea navigării pe acest site se consideră acceptarea politicii de utilizare a cookies. Află mai multe

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close