Arheolog și istoric de prestigiu internațional al antichității, unul dintre fondatorii arheologiei transilvănene și a Școlii de Arheologie din Cluj-Napoca, Constantin Daicoviciu s-a născut la data de 1 martie 1898 în localitatea Căvăran din județul Caraș-Severin. A urmat studiile la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca, continuându-le apoi în Italia și Germania. Cu o carieră universitară remarcabilă, profesor universitar al catedrei de arheologie și istorie a Universității Babeș-Bolyai, iar mai târziu decan și rector, Constantin Daicoviciu a fost un clasicist și latinist de excepție. A fost directorul Muzeului de Istorie a Transilvaniei, membru al Academiei Române începând din 1955 și director al Institutului de Istorie din Cluj-Napoca. Pe parcursul carierei a primit numeroase titluri științifice și premii naționale și internaționale, dintre care enumerăm: membru corespondent al Institutului Arheologic German din Berlin, membru al Societății de Studii Latine din Paris, laureat al Premiului Internațional Herder și Premiul de Stat primit în 1950 în urma cercetărilor de la Piatra Roșie etc..
Specialist în istoria dacilor și a Daciei romane, C. Daicoviciu a fost și un remarcabil arheolog de teren, activând pe cele trei mari șantiere arheologice din județul Hunedoara: Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Micia și Sarmizegetusa Regia.
În anul 1943 a reluat și continuat cercetările arheologice în perimetrul complexului de fortificații și cetăți dacice din Munții Orăștiei, cercetând cetățile de la Căpâlna, Costești, Piatra Roșie, Blidaru și Grădiștea de Munte – Sarmizegetusa Regia. Realizările săpăturilor arheologice întreprinse la cetățile și așezările dacice din Munții Orăștiei pe parcursul a peste 25 de ani s-au materializat prin numeroase publicații științifice, precum monografia cetății dacice de la Piatra Roșie publicată în 1954.
Constantin Daicoviciu a făcut cunoscută și a consacrat istoria dacilor la nivel național și internațional, istoria veche daco-romană constituind principala coordonată a cercetărilor sale. Interpretarea rezultatelor cercetărilor de teren cu privire la limba, cultura materială și spirituală, organizarea statală și arhitectura civilizației geto-dacice a fost cuprinsă în opera sa, care deși a fost supusă erodării inevitabile a timpului, rămâne o bază solidă pe care se poate clădi.