La drum cu Annemona – Oradea

Deschid ușa. Pășesc înăuntru cu curiozitatea locului văzut pentru prima dată însă nimic din toată experiența mea anterioară nu mă poate pregăti pentru avalanșa de emoții ce va să vină.

Cred despre mine că sunt destul de informată în ceea ce privește exodul evreilor din WW2. Am citit cărți, am văzut filme, am urmărit documentare și mărturii ale supraviețuitorilor. Puține detalii m-ar mai putea șoca. Și totuși…

Plătim biletele, 10 lei de fiecare, și facem turul parterului. Citim toate informațiile de pe pereți și încercăm să ne închipuim viața evreilor, din trecut până în prezent, într-un spațiu precum zona Bihorului.

Tot acolo aflăm că bărbații intră în sinagogă pe ușa centrală iar femeile pe cea laterală. La ortodocși e invers.

Pașii mă poartă apoi către etaj. Primul lucru cu care mă întâlnesc este chiar pe scară: un desen în creion cu harta Europei, cu toate drumurile ducând către Auschwitz. Pe peretele paralel sunt desenați mai mulți oameni în haine vărgate, cu steaua lui David în piept și cu numerele morții, dar fără chipuri.

La capătul scării am deja lacrimi în ochi când văd lipită pe podea o cale ferată care duce de-a lungul galeriei, până la un perete pe care este desenat spatele unui vagon.

O altă zonă impresionantă este o grămăjoară de valize, unele deschise, altele cu steaua pe ele. Nimic din ce au împachetat oamenii acolo nu s-a mai întors acasă. Nici cei mai mulți dintre oameni…

Deasupra intrării principale este delimitată o încăpere unde pereții sunt acoperiți în întregime de nume. Nume de oameni. Nume de victime fără vină.

La final, pe scara cealaltă (paralelă cu prima) sunt așezate pietre de-o parte și de alta. Acesta este modul în care evreii își comemorează morții. Noi ducem lumânări și coroane, ei așează pietre.

Pe pereții scării sunt desenați din nou oameni cu haine vărgate, cu capetele aplecate și fără chipuri. Pe măsură ce coborâm, siluetele desenate își pierd din intensitate. Ultimele sunt aproape șterse. Probabil e o aluzie la uitarea pe care anii o vor arunca asupra acestor sacrificii umane, însă NU avem voie să uităm! NU avem voie să le lăsăm să se repete!

Cel care a gândit acest muzeu, această expoziție cu toate detaliile ei este, în ochii mei, un om foarte iscusit în a crea emoție. Cinste lui/ei! M-a răscolit profund!